Diferite sunt căile vieții omului. Uneori cu urcușuri presărate cu flori, alteori cu coborâșuri pline de spini. Pe unul soarta îl leagă pentru totdeauna de baștină, pe altul îl duce departe peste mări și țări. Însă oriunde nu s-ar găsi, fiecare poartă dorul satului natal în inimă, în suflet.
…Și este un loc pe lume
Unde-i satul meu anume…
Întorcându-te la baștină după o absență îndelungată, întotdeauna ești încercat de emoții puternice. Aici ai văzut lumina zilei, aici au rămas părinții dragi, rudele, prietenii, colegii de clasă, școală, joacă. Aici a rămas copilăria, dulcea ta copilărie.
Frunză verde măr rotat,
Multă lume am umblat.
Drumuri multe am avut,
Satul meu însă nu-l uit…
Odată cu trecerea anilor se schimbă multe. Streașina casei părintești e parcă mai joasă, părul mamei e alb ca neaua, a crescut iarbă pe cărăruia de cândva, nucul de la poartă e azi un pom mare și rotat… Toate sunt aceleași, dar totuși altele. De amintirea lor te leagă ceva drag, scump, apropiat…
Satul meu, vatră aleasă,
Cât de bine e acasă.
Satul meu cu mândru nume
Îți port cântecul în lume…
… A îmbătrânit moș Ion, s-a gârbovit mătușa Mărioara. Fetița cu cosițe lungi și ochi jucăuși din copilăria ta e acum o nevastă frumoasă, băiatul vecinilor cu care fugeai la săniuș e demult gospodar la casa sa.
Foaie verde foi de nuc,
Dorumi-i de-al meu sătuc.
De sătucul meu iubit,
Unde am copilărit.
Mi-i dor de sătenii mei
Fiind c-am crescut cu ei,
De păduri și de vâlcele
Și de chipul mamei mele.
De căsuța cu cerdac
Și de tatăl meu cel drag…
Acasă pâinea-i mai gustoasă, apa de izvor e mai limpede, cerul e mai senin și viața e mai frumoasă. Aici e baștina. Este locul cel mai drag pe lume unde cineva mereu te așteaptă, cineva mereu se gândește la tine, cineva te petrece când iarăși pleci la drum. Iar atunci când ești departe dorul e atât de mare de sat, de cei dragi rămași la baștină…
Dac-aș fi în satul meu
Dorul n-ar fi așa de greu…
Dar m-am dus din sat departe
Și dorul de el mă arde…
În tumultul marilor orașe, în inima pădurilor seculare, pe apă și pe uscat, omul poartă în adâncul sufletului un dor mereu nestins, o amintire plăcută care-i încălzește sufletul, îi alină tristețea, îi umezește ochii, îi taie răsuflarea uneori…
Satule, meleagul meu,
De tine mi-i dor mereu…
Și oriunde nu m-aș duce,
Dorul tot aici m-aduce.
Directorul Bibliotecii Publice Șuri, Doinița Pasat
Comentarii