IULIAN FILIP – ACASA SPIRITULUI NOSTRU

Acasă… Ce înseamnă „acasă”? Cuvântul „acasă” are o gamă amplă de conotaţii. Pentru unii, acasă este sălașul în care locuiesc, pentru alții este așezământul de unde îşi extrag forţa şi liniştea sufletească, iar pentru alții e locul unde au crescut, unde se află părinții, inima. Pentru mine, acasă înseamnă – la Sofia, ca în cântecul „La Sofia” interpretat de Carolina Gorun: „Poarta cu fântână,/ casă cu livadă – / dacă sunt acestea,/ casa-i cu ogradă.// Poartă lângă poartă,/ salbă de izvoare,/ frunză lângă frunză – / Satul faţă are.// Satul are faţă,/ Satul are nume – / zestre pentru cine/ a purces în lume…” pe versurile semnate de Iulian Filip.

Unde nu m-aș duce, când mă întorc în satul natal, mă simt în siguranță, mă simt așteptată și sufletul mi se umple de nostalgie și seninătate. Deși e mic și pentru oricine care nu e de la noi din sat – e neînsemnat, satul Sofia este cunoscut prin oamenii săi, nu doar în Republica Moldova, dar și departe de hotarele țării, e locul de temelie a multor personalități, precum: Lidia Istrati – scriitoare și parlamentar, Nicanor Babără – doctor habilitat în filologie, Ion Tighineanu și Nicolae Filip – doctori habilitați în științe fizico-matematice și nu în ultimul rând – poetul, prozatorul, dramaturgul, folcloristul, artistul plastic, iar din 2015 Cetățean de onoare al satului Sofia – Iulian Filip despre care voi scrie acest eseu, pornind de lângă poarta casei lui părintești.

Fântâna din poarta casei părintești a sriitorului care a fost și sursă de inspirație pentru el, dar și sursa vitală – de apă potabilă din copilărie, este acum și sursa mea de inspirație, mai ales că mi-am potolit setea din acest izvor cu apă vie pentru veridicitatea cercetării. De fapt, ce s-ar putea nou de spus despre Iulian Filip, care este unul din cei mai profilici scritori români actuali din Republica Moldova, opera căruia este solicitată deopotrivă pe ambele maluri ale Prutului?! Voi spune mai mult despre mine, despre cum văd eu și unde mă regăsesc în creația lui Iulian Filip, dar și de ce am ales să scriu anume despre el.

În primul rând, vreau să menționez că mama mea e profesoară de matematică la gimnaziul de la noi din sat, iar Iulian Filip, după absolvirea acestei școli în 1965, face un an de Fizică și Matematică la Universitatea „Alecu Russo” din Bălți. Versurile lui Iulian Filip sunt pe alocuri ecuații cu necunoscute, iar eu, învățând la profil real, încerc deseori să le rezolv, așa mi-i firea: „Mărul mușcat a rămas/ în ram să aștepte-ntregirea,/ în cer să urmeze rotirea,/ ușoară, fragilă-amețirea/ mai sus de impas, de popas.// Mărul gustat se-ntregește,/ e tot mai întreg la-mpărțire./ Crește, descrește, crește…/ Fire!” („Fire” de Iulian Filip). Unele afirmații ale scriitorului sunt o dovadă a legăturii dintre materialul de studiu al disciplinelor reale cu viața, ca de exemplu: „În fizică aplicarea axiomei geometrice e pe înțelesul mai multora, îndeosebi în timpul cutremurelor ori a furtunilor devastatoare: durabilitatea triunghiului, luată în considerație de arhitecți și de constructori, ne fac din casă cetate”. Casele noastre au devenit acum fortărețe salvatoare, locul în care putem să nu purtăm măști, la propriu și la figurat. Aceeași idee o identificăm în „Sonetul măștilor dictatoare”, poem scris și citit recent de Iulian Filip: „Spălatul mâinilor, nu ca Pontius Pilat./ Respectăm distanța, nu ne călcăm pe urmă,/ Dezrădăcinăm instinctul de turmă,/ Mai selectivi la-mbrățișat, la pupat,/ Mai prudenți cu lumea, mai mult acasă,/ Chiar să ne-o cunoaștem, să ne fortificăm Cetatea,/ Mai pe îndelete să ne cunoaștem/ partea de viță aleasă…”.
    În al doilea rând, metafora „Acasa spiritului nostru”, pe care am ales-o drept titlu pentru eseu, indică asupra necesității culturalizării, prin lectură, prin cunoașterea și valorificarea operei scriitorilor băștinași, care să fie o punte spre literatura națională, cea universală și cunoaștere. De fapt, de cele mai dese ori, după ce străbatem Oceanul Palnetar, revenim și la apa din izvoarele de acasă. Sunt pasionată de lectură, iar perioada de carantină, cauzată de pandemie, în care am învățat la distanță, a fost prilej pentru mai multe lecturi, dar fiind tot timpul „online”, am ascultat cu plăcere scrierile de ultimă oră ale poetului băștinaș de pe grupul public de Facebook – LecturaCentral, citite chiar de autor și filmate acasă la el, în Chișinău, însoțite de fotografii și picturi. Îndemnul lui Iulian Filip de a sta acasă, de a respecta cerințele de securitate a vieții (noi pentru societatea noastră), de a citi mai mult – au fost binevenite pentru liceeni (dar și copii de toate vârstele!), iar eu mă mândream cu consăteanul meu, pe care vârsta l-a făcut ostatic în propria locuință, dar care prin CARTE era liber ca păsările cerului, ca unicul nufăr din lacul de la Valea Morilor.

Într-un interviu, mai vechi, Iulian Filip zicea: „Mă consider fericit – toată viaţa mi s-a întâmplat între cărţi. Nu chiar de la început am găsit cărările, drumurile, căile spre cărţile cele mai bune. Când am înţeles că busola cea mai simplă e să bagi de seamă spre ce cărţi se deapănă drumul oamenilor deştepţi, am ajuns la alte biblioteci, esenţiale. Apoi mi s-au întâmplat şi cărţile mele, despre care îmi place să vorbesc, dar, mai ales, să ascult lucrarea lor în teatre, în şcoli, la grădiniţe, la radio, la televiziune. Am norocul, cât încă-s foarte viu, să aud ce zic despre cărţile mele cititorii mei (şi-i am!), colegii mei scriitori şi cercetătorii literari, şi să constat că unele cărţi au ajuns la lume auzitoare şi văzătoare – de mine. Şi prin această filieră, a experienţei proprii, trec la masa rotundă a dialogurilor mele cu lume aleasă, cărturară, ca să ne bucurăm în jurul unor cărţi din categoria imensă a cărţilor foarte bune”. Cred că și acum, pe lângă toată gravitatea problemei epidemiologice în care ne-am pomenit și care nu poate crea decât suferință, Iulian Filip se poate considera un fericit, intrând în dialog permanent cu cititorii săi prin intermediul tehnologiilor, care, paradoxal, într-un moment, din dușmane în prietene copiilor au devenit. Această idee este remarcată în opera în proză a scriitorului – „Nici o șansă cu extratereștrii”, pe care am citit-o în cadrul campaniei de lectură lansat de Biblioteca Națională a Republicii Moldova, în 2019, la care ne-a invitat profesoara de română. Iată ce gând are personajul Florin: „Se resemnase bunelul ori chiar s-a împăcat cu gândul că instituția bunicilor nu mai are căldura și importanța de pe vremuri? Smartfoanele, calculatoarele, proiectele transfrontaliere de alergarea  pe lumea vânătă sunt mai molipsitoare decât ceea ce crede un bunel că ar fi bine în lumea asta…”. Într-adevăr, telefoanele ne îndepărtează unii de alții, chiar dacă putem vorbi liber cu cineva de peste ocean, apropiindu-ne, însă prea s-a făcut uz de telefon, folosindu-l ca pe aparat de fotografiat, de filmat, de înregistrat mesaje audio, de „stat” (nu de comunicat!) în rețele de socializare, de jucat, mai rar de contactat oamenii apropiați, când avem nevoie de ei, nu când au nevoie de noi. Pandemia a reglat acest moment, telefonul mobil fiind folosit preponderant spre a comunica, precum era și conceput.

În al treilea rând, re-citindu-i opera poetică, identificăm unele texte profetice, iar omul dintotdeauna a citit ca să cunoască, să înțeleagă, să dezlege mistere, să găsească elexirul vieții veșnice. De parcă ai zice că acest text este scris chiar azi, în plină pandemie: „Dacă-ai vrea să mă crezi,/ iată ce cred eu/ despre ce ni se întâmplă:/ nu cred că-i adevărat,/ imposibil să fie adevărat!/ Căutăm urme de viață/ pe Marte/ și ce viață/ ni se impune/ aici pe pământ!/ Nu-i adevărat / ce trăim!/ Imposibil de trăit/ viața noastră!” („Imposibilă viață” de Iulian Filip). Într-un cu totul alt context a țintit autorul următoarelor versuri, dar care, cum n-ai da, sunt pline de adevăr: „Ne dezunesc tot mai mult,/ ne fugăresc și nu se văd,/ ne aruncă-n prăpăstii,/ iar la fund și/ vetrele ni se prăbușesc/ și ne-m dezvățat/ să ne prindem di zbor de/ de rădăcini,/ dar nu vedem, prinși de accelerarea/ dezunirii:/ frate cu frate nu mai pot/ fi alături,/ copil cu părinte/ prea îndelung/ alături nu suportă să fie..” („Străjer” de Iulian Filip). La fel de actuală și plină de sens este pentru mine poezia „Vatra”, care  îl duce pe cititor cu gândul la satul de baștină al scriitorului, sat ca oricare altul din Republica Moldova, dar mie îmi zvâcnește inima pentru Sofia: „E vatra mea aici/ la dulcea fremătare/ de pârâiașe mici,/ de tainice izvoare./ E vatra cu străbuni lucrând și după moarte/ sub nuci și sub aluni,/ sub ale noastre toate.”  Anume din această sevă s-a inspirit poetul, care exclamă în poezia „Suntem o limbă”: „Acasă noi suntem la noi acasă!”. Acasa spiritului l-a obsedat dintotdeauna, căci numai acasă ești împăcat cu lumea și cu tine însuți: „Nu se poate/ să spui lumii întregi ce-i pentru muma./ Chiar de o taci, cu inima aud/ cei de acasă sfânta ta durere,/ acasă niciodată nu ești surd,/ îi ești cuiva din casă mângâiere.” Casa și limba, în viziunea poetului se contopesc: „Suntem acasă, limba ni-i lumină/ și ușă casei, când vin musafirii.” Poetului nu-i vine a crede că cineva se poate simți ca acasă oriunde s-ar duce și ar fi primit bine: „Ni se spune că oricine,/ pe oriunde-ar poposi,/ să îi fie cald și bine,/ ca și cum acasă-ar fi” („Ca acasă?” de Iulin Filip).

În loc de concluzie, menționez că un volum de poezii semnat de lui Iulian Filip, nu doar m-a impresionat prin varietatea și bogăția creațiilor scriitorului meu băștinaș, în adevăr om al creației polivalente, dar îmi este de folos și la studierea aprofundată a limbilor străine. Cartea „Noroc Polyglot”, apărută la Editura Princeps, Chișinău, 2008, are o imagine grafică reprezentată pe copertă de autorul ei, care este ehivalentă cu metafora „Acasa spiritului nostru”. Citindu-i textele din acest volum, nu ai cum să nu simţi forța sugestivă a versurilor, majoritatea dintre ele scrise într-o cheie neoavangardistă. Poeziile din carte sunt traduse şi în engleză, franceză, italiană, japoneză, maghiară și sârbă. Poemul „Am de luat nişte lucruri” conține versurile: „…am pierdut cheia/ de la casa ce a fost şi a mea,/ casa unde mi-au rămas nişte lucruri/ şi inima” –  versuri care ne duc cu gândul iarăși la casă și la înstrăinare.  

Orice poezie de Iulian Filip îmi permite, prin multitudinea sensurilor, să devin „coautor” al versurilor prin lectura și interpretarea lor și să mă simt ca acasă, la Sofia. Zic „Iulian Filip” și ajung la „acasa” spiritului meu.

Mihaela Leșanu, 17 ani, clasa a XII-a, IP Liceul Teoretic ,,B.P.-Hasdeu”, or. Drochia

admin

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *