Niciodată nu voi uita ziua când m-am învrednicit să fiu primită în rândul cititorilor la biblioteca școlară.
O fetiță de clasa întâi se întorcea de la lecții pe o cărărușă zvântată de vânt, iar în sufletul ei palpitau niște emoții fără margini. Pe lângă manualele școlare, așezate în trăistuță, ducea în mână două cărțulii cu povești. Ajungând în dreptul ogrăzii colegei sale, Nadea, și văzând-o pe mama ei afară, strigă cât o ținu gura: „Tanti Vărunea, eu știu să citesc, mi-am luat cărți de la bibliotecă!” – și flutură cu ele deasupra capului.
De atunci a început pasiunea mea pentru lectură, pe care o datorez primului meu învățător, Petru a lui Ștefan Bubulici, care ne repeta întruna: cine va citi bine va fi primit în împărăția Cărților. La scurt timp aveam să înțeleg că această împărăție nu este altceva decât Măria Sa, Biblioteca.
Am citit întâi toate poveștile, care m-au ajutat să deosebesc binele de rău, adevărul de minciună și să înțeleg că hărnicia și cinstea se prețuiesc întotdeauna.
Cărțile aveau asupra mea o mare influență. Îmi provocau diferite imagini, gânduri și concluzii. M-a impresionat odată o povestire (nu-mi amintesc titlul).
Eram prin clasele primare. Un băiețaș primise rolul „de paznic la un post” în jocul „de-a războiul” și nu avea dreptul să-l părăsească decât „cu voia comandirului”. Copiii, luându-se cu joaca, au uitat de tovarășul lor și au plecat acasă, dar băiatul stătea „de pază”, nu părăsea „postul”. Se înnopta, îl cuprinse frica și începu să plângă încetișor. Un bărbat, trecând prin apropiere și aflând în ce constă problema, l-a „eliberat din post”, lămurindu-i că este militar și are acest drept.
Am fost uimită de comportarea băiatului și încă atunci am înțeles că, dacă făgăduiești ceva, trebuie să îndeplinești.
Alteori un erou, rămas în amintiri, te poate ajuta în împrejurări neobișnuite. În anul 1963 veneam în prima mea vacanță de iarnă. Când am coborât din tren, nu mai era niciun autobuz spre satul meu, dar nu-mi imaginam să stau în gară până dimineața. Stând pe gânduri, mi-a revenit în memorie Pavel Korceaghin, protagonistul romanului Cum s-a călit oțelul de Nikolai Ostrovski, și mi-am zis: „Pe el greutățile nu l-au înfrânt, dar eu să mă tem de opt kilometri? Și ce dacă e vânt, și ce dacă ninge? Pornește-o, fato, la drum!”
Și, pe la orele douăzeci și trei, am intrat în casa părintească. Iată cum o carte bună îți poate insufla curaj și voință și îți poate modela caracterul.
Orice carte te îmbogățește cu ceva. În momente de disperare îți dă putere să trăiești, iar de multe ori găsești în ea dezlegare la întrebările care te frământă. Cartea te învață să-ți iubești baștina, să-ți respecți părinții, să fii un om cinstit. Ea te ajută să-ți alegi o profesie, să-ți faci prieteni și să te comporți în societate.
Cu alte cuvinte, cartea și numai cartea deschide cele mai mari orizonturi în viața omului. Aș așeza cartea în fruntea celor șapte minuni ale lumii, fiindcă ea concentrează în sine înțelepciunea omenirii din toate secolele. Mă alătur cu toată inima la spusa cronicarului Miron Costin: „…că nu iaste altă și mai frumoasă și mai de folos în toată viața omului zăbavă decât cetitul cărților”.
Sofia Vieru, cititoare pensionară,
BPR „Iulian Filip”, Drochia.
Glia Drochiană nr. 41 30 octombrie 2020
Comentarii